Lil Tecca
Dopamine
Hip-Hop | Rap
• 13 Jun 2025
DOPAMINE este un nou proiect complet de la Tecca, care a creat suficienta valva doar cu single-uri mari precum „Dark Thoughts” si „OWA OWA”, care deja sugerau sunetul albumului.
Productie
Sunetul Tecca a fost întotdeauna construit pe atmosfera. Fiind esenta întregii piese, ritmul si caracterul captivant au fost întotdeauna cei mai importanti factori. Aici, productia nu suna doar cetos si visator, ci si extrem de hipnotic. Revenind la tema dopaminei, Tecca construieste albumul în jurul caruia albumul pare suprarealist si incredibil de captivant. Fie ca este vorba de piesele dance-pop/rap precum „Dark Thoughts”, care prezinta acele sample-uri jucause si vibrante, fie de o atingere moderna a influentei trap, precum pe „Half The Plot”, Tecca gaseste cu usurinta un echilibru între sunetul excentric si cel ritmic.
Ceea ce te mentine captivat în întreaga naratiune este modul în care Tecca trece cu usurinta de la hip-hop-ul cu influente dance la trap-ul clasic si la melodii cu multe sintetizatoare, doar în ceea ce priveste piesele – cum ar fi tranzitia de la un „The Truth” trappy la un „Favorite Lie” cu influente sintetizatoare, cu o productie miscatoare. În ambele cazuri, stilul unic si proaspat al Teccai straluceste. Artistul include chiar si cateva piese experimentale, precum „Don’t Rush”, care se bazeaza pe afrobeats cu texturi sintetizatoare. Pare straniu, dar ciudat de organic în structura albumului.
Cred ca aici Tecca gaseste în sfarsit un echilibru excelent între a se baza pe sunetul central al albumului si a-l diversifica cu abateri. Desi albumul se bazeaza în mare parte pe trap si pop-rap, artistul curge între tonuri proaspete de caldura, bucurie si melodie. Cu toate acestea, exista înca piese optimiste, de tip banger, care par usor frenetice si salbatice în comparatie cu restul albumului. Acele piese pline de furie – „One Night”, „Boys Don’t Cry”, „Tic Tac Toe” si altele – aduc cu adevarat putina distractie. Piesele usor dispersate si haotice adauga caracter sunetului general al albumului, împiedicandu-l sa devina doar un disc lent si extatic.
Structura
Ritmul albumului este cu adevarat incredibil. În sfarsit, dupa atatia ani, Tecca a învatat cum sa structureze un album. Tranzitiile line si seducatoare chiar fac asta pentru mine aici. Întregul album se simte ca o singura piesa lunga – ceva ce ar putea fi un defect, dar aici, functioneaza ca un punct forte. El stabileste un tempo pe care îl poate mentine cu usurinta – de la piese antrenante, explozive, la unele mai euforice, melodice – ceea ce îl face o ascultare placuta. Sunt întotdeauna un fan al acelor tranzitii fluide si line, deoarece îmi demonstreaza cu adevarat procesul de gandire si viziunea artistului, iar aici, asa cum Tecca gestioneaza lucrurile, niciuna dintre piese nu reuseste sa sune repetitiva, provenind în acelasi timp din aceeasi platforma.
Performanta si caracteristicile artistului
Dupa atatea complimente aruncate, pot spune cu siguranta ca nimic din toate acestea nu ar functiona daca nu ar fi interpretarea lui Tecca. Modul în care sare între un flux lenes si unul energic arata cat de bine îsi cunoaste punctele forte. Lil Tecca dicteaza atmosfera ritmului cu flow-ul sau, în functie de daca este o piesa melodioasa sau ceva mai încrezator sau carismatic. În ambele cazuri, o face cu aroganta.
În plus, nu l-am mai auzit pana acum pe sunete atat de visatoare precum „Dark Thoughts” sau în cea mai mare parte a primei jumatati a albumului, care pare cu adevarat spatiata si relaxata – îndepartandu-se de ritmurile sale trap generice obisnuite.
Totusi, desi îmi place cea mai mare parte a albumului, trebuie sa spun ca interpretari precum „Malibu’s Most Wanted” sau „One Night” par usor de uitat. La 17 piese, acele ritmuri de furie si trap, desi adauga o nota de diversitate întregului album, sunt insuficiente în comparatie cu estetica pe care o aduce pe piese precum „Irish Goodbye”. Nici ele nu sunt complet generice, deoarece Tecca adauga o nota techno-futurista care a amintit si de momente de pe albumul de anul trecut al lui Don Toliver, Hardstone Psycho.
Productie
Sunetul Tecca a fost întotdeauna construit pe atmosfera. Fiind esenta întregii piese, ritmul si caracterul captivant au fost întotdeauna cei mai importanti factori. Aici, productia nu suna doar cetos si visator, ci si extrem de hipnotic. Revenind la tema dopaminei, Tecca construieste albumul în jurul caruia albumul pare suprarealist si incredibil de captivant. Fie ca este vorba de piesele dance-pop/rap precum „Dark Thoughts”, care prezinta acele sample-uri jucause si vibrante, fie de o atingere moderna a influentei trap, precum pe „Half The Plot”, Tecca gaseste cu usurinta un echilibru între sunetul excentric si cel ritmic.
Ceea ce te mentine captivat în întreaga naratiune este modul în care Tecca trece cu usurinta de la hip-hop-ul cu influente dance la trap-ul clasic si la melodii cu multe sintetizatoare, doar în ceea ce priveste piesele – cum ar fi tranzitia de la un „The Truth” trappy la un „Favorite Lie” cu influente sintetizatoare, cu o productie miscatoare. În ambele cazuri, stilul unic si proaspat al Teccai straluceste. Artistul include chiar si cateva piese experimentale, precum „Don’t Rush”, care se bazeaza pe afrobeats cu texturi sintetizatoare. Pare straniu, dar ciudat de organic în structura albumului.
Cred ca aici Tecca gaseste în sfarsit un echilibru excelent între a se baza pe sunetul central al albumului si a-l diversifica cu abateri. Desi albumul se bazeaza în mare parte pe trap si pop-rap, artistul curge între tonuri proaspete de caldura, bucurie si melodie. Cu toate acestea, exista înca piese optimiste, de tip banger, care par usor frenetice si salbatice în comparatie cu restul albumului. Acele piese pline de furie – „One Night”, „Boys Don’t Cry”, „Tic Tac Toe” si altele – aduc cu adevarat putina distractie. Piesele usor dispersate si haotice adauga caracter sunetului general al albumului, împiedicandu-l sa devina doar un disc lent si extatic.
Structura
Ritmul albumului este cu adevarat incredibil. În sfarsit, dupa atatia ani, Tecca a învatat cum sa structureze un album. Tranzitiile line si seducatoare chiar fac asta pentru mine aici. Întregul album se simte ca o singura piesa lunga – ceva ce ar putea fi un defect, dar aici, functioneaza ca un punct forte. El stabileste un tempo pe care îl poate mentine cu usurinta – de la piese antrenante, explozive, la unele mai euforice, melodice – ceea ce îl face o ascultare placuta. Sunt întotdeauna un fan al acelor tranzitii fluide si line, deoarece îmi demonstreaza cu adevarat procesul de gandire si viziunea artistului, iar aici, asa cum Tecca gestioneaza lucrurile, niciuna dintre piese nu reuseste sa sune repetitiva, provenind în acelasi timp din aceeasi platforma.
Performanta si caracteristicile artistului
Dupa atatea complimente aruncate, pot spune cu siguranta ca nimic din toate acestea nu ar functiona daca nu ar fi interpretarea lui Tecca. Modul în care sare între un flux lenes si unul energic arata cat de bine îsi cunoaste punctele forte. Lil Tecca dicteaza atmosfera ritmului cu flow-ul sau, în functie de daca este o piesa melodioasa sau ceva mai încrezator sau carismatic. În ambele cazuri, o face cu aroganta.
În plus, nu l-am mai auzit pana acum pe sunete atat de visatoare precum „Dark Thoughts” sau în cea mai mare parte a primei jumatati a albumului, care pare cu adevarat spatiata si relaxata – îndepartandu-se de ritmurile sale trap generice obisnuite.
Totusi, desi îmi place cea mai mare parte a albumului, trebuie sa spun ca interpretari precum „Malibu’s Most Wanted” sau „One Night” par usor de uitat. La 17 piese, acele ritmuri de furie si trap, desi adauga o nota de diversitate întregului album, sunt insuficiente în comparatie cu estetica pe care o aduce pe piese precum „Irish Goodbye”. Nici ele nu sunt complet generice, deoarece Tecca adauga o nota techno-futurista care a amintit si de momente de pe albumul de anul trecut al lui Don Toliver, Hardstone Psycho.
