Yaya Bey

Yaya Bey se luptă cu doliul de ceva vreme. După moartea tatălui ei, Grand Daddy I.U. (din colectivul hip-hop Juice Crew), Bey a scris o colecție de piese menite să-i onoreze memoria pe albumul Ten Fold din 2024. Pe materialul de anul trecut, do it afraid, acea durere nu a fost o prezență explicită, ci mai degrabă un ton subînțeles. Sub jazz-ul plin de bucurie și atmosfera sonoră relaxată se ascundea o suferință interiorizată. Așa cum explică însăși artista, s-a trezit singură și plângând într-o cameră de hotel din Miami în săptămâna lansării, realizând că „nu există niciun loc în care acel doliu să poată exista fără a deveni un spectacol”. Aceasta este exact vulnerabilitatea pe care o explorează acum pe Fidelity.

🕊️ Un Doliu Metatextual și Natura Trecătoare a Vieții

Prezentat ca un omolog al lui do it afraid, Fidelity se confruntă cu o cu totul altă formă de suferință. Este un proiect metatextual în sensul în care, în loc să plângă o anumită persoană, albumul plânge actul doliului în sine: acel privilegiu de a-ți permite un răgaz privat atunci când ești un muzician aflat constant în atenția publicului.

Este o suită de piese R&B, jazz și reggae prin care Bey filozofează cu poezie despre viețile noastre relativ scurte și despre natura trecătoare a acestei lumi. Ea încadrează această idee prin intermediul unor cântece de dragoste care, realizezi pe parcurs, nu sunt întotdeauna direcționate către un anumit partener, ci către momentele efemere împărtășite cu acea persoană.

🎷 Un Sunet Diafan: Armonii Onirice și Urgența Iubirii

Din punct de vedere muzical, Fidelity schimbă producția definită și tactilă a predecesorului său pentru niște finisaje mult mai fluide și delicate:

• „Higher” & „Dream Girl (Lexapro Mix)”: Pe „Higher”, Bey se folosește de un groove soul impecabil pentru a-i spune iubitului ei cât de mult înseamnă pentru ea, făcând o ofertă romantică înainte să expire timpul. Această dorință continuă pe „Dream Girl (Lexapro Mix)”, unde se armonizează cu propria voce peste chitare difuze și un beat constant, încercând să obțină un răspuns clar: „'Cause I only got / This one life to live”.
• Conexiuni cu trecutul: „Dream Girl” și „The Towns (bella noches pt. 2)” sunt continuări directe ale unor piese de pe do it afraid. Aceasta din urmă readuce refrenul „rent’s too high, wages too low”, dar de data aceasta ambalat în texturi mult mai vaporoase.
• Atmosfera de vis: Armoniile vocale onirice ale lui Samantha G. și Anastasia Antoinette de pe scurta introducere „Me and Mine” setează perfect tonul efemer al albumului, care este extins apoi pe „The Great Migration” cu ajutorul unei trompete distante și al unei percuții djembe subtile.

💃 Fizicalitate, Umor și Punctul Culminant

Totuși, vraja somnambulică este ruptă de momente clare de fizicalitate:

• Tobele sincopate de pe „Forty Days” amintesc imediat de secția ritmică perfect sincronizată a colectivului Soulquarians.
• Pe „Simp Daddy Line Dance”, produsă de colaboratorul ei frecvent, Exaktly, aduce o mostră umoristică (o interpolare a celebrului „Cha-Cha Slide”) pentru a descrie tiparele evazive ale unui partener nedemn. Chiar și pe un album cu o tematică atât de grea, Bey găsește modalități de a injecta umor și de a se distra.

Viziunea ei se conturează însă cel mai bine pe „Blue”. Basul și tobele se împletesc precum doi parteneri la un dans lent, în timp ce flautul liniștitor al Justinei Lee Hopper își face loc subtil prin pulsul melodiei. Dar vocea hipnotizantă a lui Bey este elementul care se ridică deasupra tuturor. „Say what you mean, mean what you say / It’s a new day,” cântă ea cu un timbru mătăsos.

Aici strălucește cu adevărat Fidelity: atunci când trupa este în armonie perfectă, când detaliile sonore se unesc într-un amestec fluid, iar vocea lui Bey iese la suprafață ca o lumină printr-o ceață deasă. Viața este mult prea scurtă, ne transmite ea, pentru a nu pune totul pe masă.

Nota: 7.7