Pulp
More
Pop | Indie
• 6 Jun 2025
„M-am nascut sa cant, e o chemare”, jura Jarvis Cocker despre single-ul de revenire al trupei Pulp si primul material nou în 12 ani, „Spike Island”. Curand însa, îsi reduce statutul de unul dintre cei mai emblematici solisti ai ultimilor 30 de ani, recunoscut dupa simpla silueta, la simplul „strigat si aratat cu degetul”. Acea bravada glam pura, ancorata de o ridicare din umeri ironic, specifica umilintei de Sheffield, este cea care a diferentiat întotdeauna trupa.
Asta si aspectul aparte de a fi existat putin. Trupa era deja la un deceniu de cariera, iar Cocker la treizeci de ani, cand al patrulea album, „His N’ Hers”, le-a atras atentia asupra succesului. La scurt timp dupa aceea, „Different Class” le-a castigat un loc în topul Britpop-ului din vara anului 1995, pecetluindu-le locul ca icoane ale muzicii britanice.
Iata-ne aici, trei decenii mai tarziu, cu „More”, primul album Pulp în 24 de ani si primul de la moartea basistului Steve Mackey. „Nu îmbatranesc – nu, doar ma maturizez”, afirma Cocker despre piesa aroganta „Grown Ups”, care a calatorit din racheta sa din tinerete pana acum, dupa ce s-a mutat din Camden în Hackney si „se streseaza din cauza ridurilor în loc de acnee”, dar este pornit la „o ultima stralucire de glorie”. De la un moment de „sprechgesang” gafait la acel clasic „Are you suuure?”, este în mod constient atat de Pulp, dar cu cateva calatorii în jurul soarelui la activ.
Disco-ul indie este schimbat cu o poveste de dragoste mai sanatoasa de duminica dupa-amiaza pe „Farmers Market”, îndatorata de Scott Walker, în timp ce „My Sex”, siropoasa si perversa, prezinta libidoul androgin clasic al lui Cocker expus cu încrederea neîncrezatoare a unui iubit care a ajuns sa se cunoasca cu adevarat: „Nu am o agenda, nici macar nu am un gen”.
Si nu ar fi un album Pulp pur daca nu ar fi o clasa de maiestrie wonky-pop de la perete la perete. „Spike Island” ar fi fost un punct culminant în setul lor Glasto din ’95, „Got To Have Love” este fratele jazz al piesei „F.E.E.L.I.N.G.C.A.L.L.E.D.L.O.V.E”, „Tina” straluceste cu acel set de dor de chiuveta pe fundalul unei aventuri Burt Bacharach, iar „Slow Jam” este o bijuterie sex-funk efervescenta care s-ar potrivi în indie-noir-ul piesei „This Is Hardcore”. Nu veti simti senzatia de uscaciune dupa „Background Noise” cu momentul sau de bis captivant din „Glory Days”, nici dupa piesa culminanta a albumului „Hymn Of The North”, cu oda sa dedicata orasului otelului si faptului de a nu uita niciodata de unde vii. „More”, cu siguranta, este. Îmbibat în sintetizatoare si instrumente cu coarde si ajutat de talentul producatorului James Ford de a face muzica sa para vie si omniprezenta, „More” este tot ce ti-ai dori sa fie un album Pulp, îmbogatit prin experiente traite. Asa cum au facut Blur cu „The Ballad Of Darren” si Suede au reusit sa obtina o serie impecabila de albume post-reuniuni, Pulp si-a pastrat spiritul si flerul original într-o declaratie de varsta mijlocie, fara a se simti mai putin vitali. În timp ce Cocker tanjeste dupa încheierea cinematica a albumului „A Sunset”, toate lucrurile se termina, asa ca profita la maximum de timpul pe care îl ai. Este ciudat de frumos, acum ca toti au crescut complet.
Asta si aspectul aparte de a fi existat putin. Trupa era deja la un deceniu de cariera, iar Cocker la treizeci de ani, cand al patrulea album, „His N’ Hers”, le-a atras atentia asupra succesului. La scurt timp dupa aceea, „Different Class” le-a castigat un loc în topul Britpop-ului din vara anului 1995, pecetluindu-le locul ca icoane ale muzicii britanice.
Iata-ne aici, trei decenii mai tarziu, cu „More”, primul album Pulp în 24 de ani si primul de la moartea basistului Steve Mackey. „Nu îmbatranesc – nu, doar ma maturizez”, afirma Cocker despre piesa aroganta „Grown Ups”, care a calatorit din racheta sa din tinerete pana acum, dupa ce s-a mutat din Camden în Hackney si „se streseaza din cauza ridurilor în loc de acnee”, dar este pornit la „o ultima stralucire de glorie”. De la un moment de „sprechgesang” gafait la acel clasic „Are you suuure?”, este în mod constient atat de Pulp, dar cu cateva calatorii în jurul soarelui la activ.
Disco-ul indie este schimbat cu o poveste de dragoste mai sanatoasa de duminica dupa-amiaza pe „Farmers Market”, îndatorata de Scott Walker, în timp ce „My Sex”, siropoasa si perversa, prezinta libidoul androgin clasic al lui Cocker expus cu încrederea neîncrezatoare a unui iubit care a ajuns sa se cunoasca cu adevarat: „Nu am o agenda, nici macar nu am un gen”.
Si nu ar fi un album Pulp pur daca nu ar fi o clasa de maiestrie wonky-pop de la perete la perete. „Spike Island” ar fi fost un punct culminant în setul lor Glasto din ’95, „Got To Have Love” este fratele jazz al piesei „F.E.E.L.I.N.G.C.A.L.L.E.D.L.O.V.E”, „Tina” straluceste cu acel set de dor de chiuveta pe fundalul unei aventuri Burt Bacharach, iar „Slow Jam” este o bijuterie sex-funk efervescenta care s-ar potrivi în indie-noir-ul piesei „This Is Hardcore”. Nu veti simti senzatia de uscaciune dupa „Background Noise” cu momentul sau de bis captivant din „Glory Days”, nici dupa piesa culminanta a albumului „Hymn Of The North”, cu oda sa dedicata orasului otelului si faptului de a nu uita niciodata de unde vii. „More”, cu siguranta, este. Îmbibat în sintetizatoare si instrumente cu coarde si ajutat de talentul producatorului James Ford de a face muzica sa para vie si omniprezenta, „More” este tot ce ti-ai dori sa fie un album Pulp, îmbogatit prin experiente traite. Asa cum au facut Blur cu „The Ballad Of Darren” si Suede au reusit sa obtina o serie impecabila de albume post-reuniuni, Pulp si-a pastrat spiritul si flerul original într-o declaratie de varsta mijlocie, fara a se simti mai putin vitali. În timp ce Cocker tanjeste dupa încheierea cinematica a albumului „A Sunset”, toate lucrurile se termina, asa ca profita la maximum de timpul pe care îl ai. Este ciudat de frumos, acum ca toti au crescut complet.
