Rob Zombie

🧟 Rob Zombie: The Great Satan – O întoarcere la rădăcinile industrial-metal

Când Rob Zombie urlă pe piesa „Heathen Days” că „a murit de o mie de ori”, te face să-l crezi pe cuvânt. După destrămarea trupei White Zombie la sfârșitul anilor '90, a devenit un fenomen al muzicii metal cu legendarul album Hellbilly Deluxe (1998), dând naștere unor imnuri nemuritoare precum „Dragula”. Acum, noul său album, The Great Satan, le oferă fanilor un motiv real de bucurie și promisiunea unei întoarceri la formă.

🎸 Reuniunea unei formule clasice

După o perioadă în care s-a concentrat pe regizarea de filme horror și a lansat albume cu titluri din ce în ce mai absurde (și un sound mai degrabă orientat spre un rock haotic), acest al optulea album solo marchează un moment important:

• Întoarcerea veteranilor: Chitaristul Mike Riggs și basistul Rob „Blasko” Nicholson revin în trupă după o pauză uriașă de 25 de ani.
• Un succesor spiritual: Deși în trecut a mai încercat să reînvie magia primului său disc, The Great Satan se simte cu adevărat ca un continuator direct al lui Hellbilly Deluxe. Este cel mai „greu” sunet pe care l-a scos de atunci.
• Energie pură: Primele piese reprezintă o întoarcere glorioasă la estetica de groază. De la chitarele tăioase ca o drujbă din „F.T.W. 84”, la ritmurile percutante din „Tarantula” și sintetizatoarele sci-fi din „(I’m a) Rock ‘N’ Roller”, totul sună electrizant.

🦇 Energie inepuizabilă, dar cu o identitate divizată

Din punct de vedere vocal, Zombie sună complet neatins de trecerea timpului. Este plin de vitalitate și capabil să scoată aceleași sunete monstruoase care l-au consacrat. Totuși, pe la jumătatea materialului, albumul începe să își piardă din avânt:

• Experimente kitsch: În loc să echilibreze piesele rapide cu ritmuri mai senzuale (cum făcea pe vremuri), Zombie recurge la experimente ciudate. Apar piese funk-metal presărate cu replici din filme („Out of Sight”) sau cântece cu o estetică total anacronică („Revolution Motherfuckers”).
• O luptă internă: Artistul pare sfâșiat între dorința de a explora din nou sunetul „boo-metal” care l-a făcut faimos și tendința de a continua pe ruta rock-ului relaxat, specific ultimilor săi ani de carieră.

🌫️ Atmosfera care lipsește

Cea mai mare provocare a acestui disc este lipsa unei direcții clare. Deși vechii săi colegi s-au întors, lipsește un element crucial: co-producătorul Scott Humphrey, omul din spatele primelor trei albume.

Actualul producător, Chris „Zeuss” Harris, gestionează excelent latura brutală a trupei, dar acea atmosferă stranie, perversă și desprinsă parcă din desenele animate de groază (care făcea ca piese precum „Living Dead Girl” sau „Superbeast” să fie geniale) a cam dispărut.

The Great Satan are cu siguranță câteva piese care merită adăugate în playlistul tău de Halloween, ceea ce este un pas uriaș înainte față de ultimele sale lansări. Totuși, oricât de mult ar încerca, Rob Zombie nu reușește să atingă din nou acele culmi absolute din era Hellbilly.

⭐️ Nota 5.5 - Cel mai aspru criticat dintre toate. Deși primele piese aduc o energie excelentă și nostalgică, albumul este depunctat sever pentru lipsa de direcție și experimentele catalogate drept „kitsch”.