Ce face o trupa cu adevarat grozava? Adesea, este vorba despre moduri misterioase în care membrii cheie se completeaza unul pe altul. Unde ar fi Public Enemy fara întelepciunile lui Flava Flav pentru a compensa postura politica a lui Chuck D? Sau The White Stripes fara simplitatea studiata a lui Meg pentru a submina expozitiile lui Jack?
Este o poveste similara cu legendele metalului mascat Slipknot. În coltul rosu, îl avem pe geniul malefic al lui nonet, Shawn Crahan (alias Clown), care mentine un profil scazut, dar conduce nava buna „Knot” catre fiecare încarnare de cosmar. si în coltul negru, îl avem pe Corey Taylor, cu voce de sarma ghimpata, care si-a petrecut ultimul sfert de secol devenind un citat de încredere, un autor de bestselleruri si un prieten (si dusman) stelelor. El este yin-ul celui mai izolat Clown’s yang, asa cum a fost evidentiat de albumul sau solo de debut, „CMFT” din 2020 (sau – ahem – „Corey Motherfucking Taylor”).
Desenat din metalul de par din anii ’80 si aparent adaptat pentru montajele de reclame la bere, acest disc rock produs de Las Vegas l-a gasit petrecand într-un univers paralel cu experimentele de arta a lui Slipknot. Taylor a plecat pentru o alta învartire a volanului cu intitulat absurd „CMF2”, care îl vede rasfatandu-se într-o mica tara comerciala, luminata în „Fresh Breath of Smoke”, cantece de marimea unei arene din „We Are The Rest” si un Solo de chitara rigida, fixativ pentru par la „Post Traumatic Blues”. Este tentant sa-l închipui pe Clovn cu capul lui argintiu stralucitor în maini la nedemnitatea tuturor.
Dar cam asta este ideea. Luna trecuta, Taylor a spus pentru NME ca productia sa solo, pentru care a asamblat o trupa completa, ofera sansa de a zgaria o mancarime creativa la care nu a putut ajunge în limitele lui Slipknot sau a celuilalt grup al sau, Stone Sour. Asa ca „All I Want Is Hate” îl vede pe acest fan al Beatles sa emita o plangere împotriva piesei Fab Four pe care nu-l suporta, „All You Need Is Love”, subminand mesajul cu un riff zimtat si un marait de moarte menit sa întrerupa vis hippie. Nu e de mirare ca coperta lui „CMF2” prezinta o reimaginare metalica a „Sgt. Opera de arta a lui Pepper. Acustica „Sorry Me” este initial un ecou clasic al lui Slipknot „Vermilion, Pt. 2’ înainte de a analiza adancimi mult mai personale, în timp ce „Punchline” urca cu un refren rock clasic.
Mai putin acceptabil este zaharinul necrutator „Someday I’ll Change Your Mind”, desi exista destule lucruri bune aici pentru a justifica existenta albumului. si daca nimic altceva, este o perspectiva fascinanta asupra dihotomiei care conduce una dintre cele mai mari trupe ale secolului 21.