Ghost devin personal în noul lor opus tulburator, Skeletá, o suita de reflectii spirituale îmbinate cu o grandoare de alta lume.
Pentru Skeletá, Tobias Forge si Ghost privesc spre interior pentru cel mai introspectiv album al lor de pana acum. Produs de Gene Walker si mixat de Andy Wallace si Dan Malsch, acesta este Ghost golit pana la maduva oaselor. Da, este genul de ritual rock teatral grandios pentru care au devenit cunoscuti, dar este si ceva mult mai personal, reflexiv si, uneori, dezarmant de vulnerabil.
În timp ce Impera din 2022 a abordat prabusirea ciclica a imperiilor, iar Prequelle a evocat soarta spectrala a secolelor macinate de ciuma, Skeletá schimba macro-ul cu micro-ul. Fiecare dintre melodiile albumului prezinta o lume interioara profund intima, momente care seamana mai putin cu predici si mai mult cu confesiuni soptite. Ganditi-va mai putin la o catedrala si mai mult la o camera din spate luminata de lumanari, plina de oglinzi.
Solistul Tobias Forge, mereu maestrul revelatiei mascate, îsi leapada aici o alta armura. Albumul începe cu „Peacefield”, un imn înalt, aproape sfidator, care vorbeste despre dorinta de transcendenta, în timp ce sta cufundat pana la glezne în mizeria existentiala. De acolo, albumul se arunca cu capul înainte în umbre. „Lachryma” este plina de melodie dulce-amaruie si durere emotionala, în timp ce single-ul principal „Satanized” îsi echilibreaza aroganta infernala cu o nota surprinzator de auto-laceranta. Dar probabil „Guiding Lights” este cea care loveste cel mai puternic. O balada lenta a îndoielii, sperantei si cautarii sensului, este cat se poate de aproape de o demascare spirituala pe care Ghost a ajuns-o. Piesa nu ofera raspunsuri, ci pur si simplu sta alaturi de întrebari, leganata de o instrumentatie luxurianta si o voce care suna atat celesta, cat si arzatoare.
si totusi, Skeletá este departe de a fi un cantec de jale. Amestecul caracteristic trupei, de bombast rock de arena, drama gotica si pop cu influente progresive, este înca foarte viu, doar accentuat de o noua orientare lirica. Compozitiile lui Forge nu au fost niciodata mai distilate, metaforele sale mai taioase, melodiile sale mai dureroase si triumfatoare în acelasi timp. Tematic, albumul se arcuieste ca o coborare în sine: începe cu lumina, se scufunda în întuneric si se termina nu cu rezolutie, ci cu ceva mai sincer… un fel de pace nelinistita. Nu este un album conceptual în sensul traditional, dar totusi se aude ca unul. Mastile pot fi înca purtate, dar pentru prima data, se simte ca si cum putem auzi ce se ascunde cu adevarat dedesubt.
