Skills Needed:

Categories:

Tags:

Cand orice tip de trupa de metal îsi promoveaza noul material drept „cea mai grea muzica pe care au facut-o vreodata”, este de obicei întampinata de fani care au auzit aceasta promisiune din nou si din nou de la grupurile lor preferate, care nu au reusit sa le ofere. Auzind asta de la The Amity Affliction, un grup care a stat mereu pe partea mai usoara a metalcore-ului, am fost unul dintre cei sceptici. De cand cvartetul australian si-a lansat clasicul instantaneu Let The Ocean Take Me în 2014, fiecare album urmator a palit în comparatie.

Pana acum.

Trupa nu mintea; acesta este de fapt cel mai greu material al lor de pana acum. A fost nevoie de multe încercari si erori prin încercarile de a le reinventa sunetul (Misery, 2018), precum si eforturile de a reaprinde sunetul care i-a adus acolo unde sunt (Everyone Loves You…Once You Leave Them, 2020) – dar cu lor al optulea album, Not Without My Ghosts (Pure Noise Records), Amity a ajuns în sfarsit la aur.

Acest album este plin cu tot ce face Amity cel mai bine, dar cu greutatea crescuta de zece ori. Cascadele subtile de pian care deschid discul din „Show Me Your God” sunt o întoarcere imediata înapoi la banguri precum „Don’t Lean On Me”, dar scaderea brusca a ritmurilor explozive si tipetele înfioratoare indica ceva mai întunecat la orizont. Ei nu pierd timpul în a aduce înapoi strategia lor semnatura pentru corul de copii pentru a face din prima punte a albumului una memorabila. Corul revine mai tarziu în albumul „Close To Me” si „God Voice”, amintindu-le ascultatorilor ca acesta este înca The Amity Affliction – doar mai mult metal.

Folosirea sintetizatoarelor simfonice de-a lungul discului aduce un nou element de surpriza defectiunilor care lipsesera în lansarile anterioare, transformand o formula învechita într-o gura de aer proaspat cu un octan ridicat. „It’s Hell Down Here” iese imediat în evidenta cu aceste efecte adaugand un contrapunct subtil, dar convingator melodiei vocale principale.

„Death And The Setting Sun” este metalcore la cel mai bun aspect din toate aspectele, dar cu noul fler al lui Amity adaugat. Intro-ul care arde lent izbucneste în versul dezlantuit cu vocalistul Joel Birch tipandu-si inima, totul în timp ce clapele sclipitoare dubleaza riff-urile si sugaturile de chitara (facandu-le cumva mai grele). Solistul curat si basistul Ahren Stringer îsi foloseste gama medie pentru refrenul încantat, oferind un prim plan usor de memorat pentru tonul bantuitor al melodiei. În plus, Andrew Neufeld, de la Comeback Kid, împrosca curelele sale zgomotoase si tipetele salbatice, tinandu-te pe picioarele cu gama de stiluri vocale ale piesei.

„I See Dead People” este trupa cea mai grea din toate timpurile, cu ritmul maxim, cu ritmuri explozive si tipete stratificate atat între Birch, cat si Stringer. Spre deosebire de majoritatea melodiilor Amity, aceasta nu este urmata de un refren melodic si continua pana la trasatura postuma a rapperului Louie Knuxx. Simpla lui adaugare de a scanda „Dumnezeu drag, care nu exista, zboara-ma peste oceanele în care traieste iubitul meu” este bine executata, adaugand o dinamica ciudata piesei, fara a îndeparta brutalitatea furioasa.

Albumul se leaga frumos cu piesa de titlu a baladei cu cantaretul din Los Angeles Phem, al carui ton sumbru de gama joasa se îmbina impecabil cu livrarea trista a lui Stringer. tipetele îndepartate ale lui Birch surprind un sentiment subiacent de neputinta în lupta pentru a trai cu traume din trecut. Pregatirea pana la finalul mare face un punct culminant puternic, în timp ce Stringer recita o lista cu fantomele sale, care devine dintr-o data într-un instrument linistit înainte de a sari în refrenul final.

Not Without My Ghosts este o surpriza placuta din The Amity Affliction dupa ce s-au convins ca cea mai buna lucrare a lor a fost în spatele lor. Timpul va spune doar cat de bine va fi amintit acesta; dar pe baza calitatii si a valorii de reluare, acest lucru ar putea oferi Let The Ocean Take Me o cursa pentru banii sai ca opusul lor principal.

by 

Asculta aici: